3. Lumea cu susul în jos

A murit cineva drag și ploaia s-a întețit, de parcă natura sângera în felul ei. Mura, mama lui Cristi, plecase dintre noi și mi-am zis că tot răul din lume s-a consumat în acea zi, nu are cum să se ajungă mai jos de atât. Temerile mele personale se pierduseră undeva, spălate de stropii care curgeau din cer și fuseseră înlocuite de un soi de resemnare.

Pentru un timp, nu s-a mai întâmplat nimic. Îmi priveam din când în când pieptul în oglindă, încercând să ghicesc forma cât un sâmbure care se ascundea sub piele și așteptam ca ea să se resoarbă. Eram din ce în ce mai convinsă că așa se va întâmpla, exact cum toamna era pe cale să se resoarbă la rândul ei în iarnă, iar ploaia să se transforme în fulgi de nea.

Seară de seară îl culcam pe Andrei, băiețelul meu blond și mai zăboveam lângă el cu o carte în mână. La momentul respectiv citeam un fantasy inspirat din O mie și una de nopți, o poveste siropoasă și pasională care mă prinsese destul de bine. Șeherezada și istorisirile ei fascinante reușeau să mă țină captivă în mreaja lor și să nu mă mai gândesc la lucruri tulburătoare.

Se apropiau sărbătorile. În luna noiembrie ninsese deja în multe zone din țară și ne-am făcut planuri pentru o minivacanță de 1 decembrie la Cluj. Urma să stăm la o pensiune, să construim oameni de zăpadă și cazemate, să vizităm târgul de Crăciun, să bem ciocolată caldă și să mâncăm castane coapte. Zilele se scurtaseră, iar nopțile se lungiseră și mirosea deja a frig și a proaspăt.

Nu anulasem programarea la medicul cel renumit. Stăteam cu telefonul în mână, gata să apelez numărul clinicii și să anunț că nu mai vin. Ar fi trebuit să merg pe 28 noiembrie, chiar înainte să plecăm în excursie, și numai la asta nu îmi stătea gândul. M-aș fi lipsit bucuroasă de subiectul acesta pe care începusem să îl consider încheiat. Ecranul telefonului mă aștepta răbdător, la o atingere distanță. 

Dar nu am apăsat. Dacă tot așteptasem două luni să ajung la el, mai bine să o duc până la capăt și să mă prezint la consultație. Prin urmare, ceva mai târziu mă aflam în clinica din Primăverii, cu ochii ațintiți asupra plăcuței de lângă ușă, cu numele doctorului inscripționat pe ea. Când s-a deschis, a ieșit o femeie gravidă, cu un zâmbet luminos pe față. Și-a luat la revedere de la doctor din prag, apoi a plecat.

Am fost poftită înâuntru. M-am așezat pe pat în timp ce îi înșiruiam de zor medicului motivul vizitei și îmi explicam mie în minte de ce îi consum timpul cu așa ceva. Mă pregăteam să aud că nodulul s-a micșorat, chiar dacă la palpare îl simțeam mai mare. Oricum nimic nu mai avea sens legat de acest subiect, deci ce mi-ar fi putut el spune care să fie edificator?

Răspunsul a venit încă înainte ca doctorul să deschidă gura. Era întipărit pe chipul său încruntat, concentrat asupra imaginii de pe ecran. Arăta de parcă i s-a lăsat o ceață deasă peste ochi și, în acel moment, aerul a dispărut complet din cabinet. Am recunoscut imediat expresia lui, de parcă o mai văzusem de o mie de ori, și am știut ce urmează să spună. Nu voiam să aud nimic, pentru că nu putea să fie adevărat. Îmi venea să mă ridic și să plec, nu aveam nevoie să aud minciunile pe care urma să mi le spună.

Nu s-a uitat la mine cât timp a dictat verdictul în termeni tehnici și totuși extrem de grăitori. O reproducere destul de fidelă a ceea ce a spus ar suna cam așa:

“Pe linia orei 11-11.30, la aproximativ 5 cm de areolă, se vizualizează o formațiune nodulară hipoecogenă, neomogenă, cu contur neregulat, cu multiple microcalcificări în interior, imprecis delimitată. Dimensiunile sunt 14.8/10.6/15.2 mm, cu ușoară atenuare posterioară, bine vascularizată. Scor sonoelastografic Tsukuba 3-4. Inferior de acesta, la aproximativ 1 cm, o formațiune nodulară hipoecogenă, neomogenă, bine delimitata, de 10.1/4.7/5.5 mm, slab vascularizată, scor sonoelastografic Tsukuba 2. Distribuite aleator la nivelul parenchimului, câteva imagini chistice cu diametrul maxim de 3.6 mm. Fără dilatații patologice ale canalelor galactofore retromamelonar. Axila stângă: două adenopatii axilare cu diametrul de 13.8/8.1 mm respectiv 16.9/10.2 mm.”

Mi s-au gravat pe timpane cuvinte precum imprecis delimitată, bine vascularizată, microcalcificări, dar mai ales nu mă așteptam să aud că sunt mai multe formațiuni. Recitind concluziile mai târziu, mi-am dat seama că restul chiar erau mici chisturi nesemnificative, însă în acel moment când medicul înșira tot ce vedea, mi se roteau în minte cele mai negre concluzii. Îmi curgeau prin fața ochilor scene sumbre din filme, cumva intrasem și eu în unul din acele scenarii în care nu aveam ce căuta.

“Vă recomand să apelați de urgență la clinica sânului și să faceți o biopsie. Nu o să vă mint, ce văd aici arată foarte îngrijorător.” De-abia atunci și-a întors fața spre mine. Era întunecat, respingător, dur. Nu avea cum să fie aceeași persoană care dădea vești bune gravidelor. Cineva îl înlocuise între timp, iar eu intrasem pe ușa cabinetului într-o lume cu susul în jos, o lume în care binele se transformase în rău, lumina în întuneric și doctorul în monstru necruțător.

“Dar, știți… am mai fost la doi medici până acum. Amândoi mi-au spus că este doar un chist…” am bâiguit într-o încercare de a lămuri lucrurile. Trebuia să fie o neînțelegere la mijloc.

“Chist?!?” aproape că a țipat la mine. “Cine le dă diplomă oamenilor ăstora? Orice medic spune că ăsta este chist, nu ar trebui să mai profeseze! Ascultați ce vă spun și luați urgent măsuri.”

Îl auzeam că vorbește cu mine, dar încetasem să mai ascult cuvintele. Era ca și când nu mai comunicam în aceeași limbă. Omul ăla îmi spunea mie că sunt suspectă de cancer, dar nici măcar nu mă cunoștea. Astfel de lucruri li se întâmplă altora, dar eu eram protagonista vieții mele, eu eram în control. Știam că mă aflu într-o groapă cu nisip mișcător și că fiecare zbatere nu face decât să mă afunde și mai mult, așa că m-am străduit să respir calm. După ce voi fi ieșit din cabinet, lucrurile urmau să revină la normal. Indiferent ce lucru necurat se petrecea acolo, eu urma să ies așa cum am intrat.

“Ce măsuri? Ce clinica sânului? Cum…?” am mormăit niște întrebări aleatorii pentru că oricum nu știam ce mai vreau de la el. Probabil că mi-a răspuns ceva, dar deja nu l-am mai auzit și mi-am adunat lucrurile, l-am salutat, apoi am plecat.

Afară era frig. Am încercat să-mi așez fularul la gât cu mișcări stângace, dar nici măcar atâta lucru nu mai eram în stare să fac. Realitatea din cabinet infectase și restul lumii, se răspândise dincolo de prag imediat ce am pășit eu afară și acum mă însoțea pe stradă ca o umbră difuză și neregulată, exact ca marginile nodulului. Nu știam încotro mă duc, aș fi mers oriunde numai să scap de negura aceea care mă urmărea peste tot. Aveam obrajii umezi și privirea tulbure, de-abia deslușeam calea din fața mea prin pelicula de lacrimi.

M-am pomenit în Herăstrău, dar nici acolo nu era mai bine. Câțiva oameni se plimbau agale, zgribuliți în geci groase și respirația lor împrăștia rotocoale de abur. Tot ce voiam era să plec departe, cât mai departe și mai repede. Să fug până când prind viitorul din urmă sau până când scap din acel prezent infectat. Numai gândul de a mă întoarce acasă mi se părea de nesuportat, iar asta pentru că știam că mi-ar fi frânt inima. În Herăstrău aveam doar teama, dar acasă mă aștepta ceva mult mai greu de procesat. Cum puteam să-mi privesc copiii, pe Andrei și pe Aida, știind că viitorul meu este otrăvit?

În acele clipe, orice mi s-ar fi întâmplat mie devenise infinit mai cumplit doar la gândul că i-ar fi rănit pe ei cel puțin la fel de rău. Mai bine mă înghițea pământul decât să mă întorc acasă. Și da, acela a fost momentul cel mai greu, punctul de inflexiune dintre un trecut în care nu știam nimic și un viitor care aducea schimbare.