4. La Cluj

“Ce fel de înghețată vrei? La cornet sau pe băț?” îl întrebă Aida pe Andrei.

Câteva piese colorate din lemn erau împrăștiate pe pat, în camera de la pensiune. Se puteau îmbina și, așezate unele peste altele, formau înghețate cu tot felul de toppinguri. Jocul era o achiziție de la târgul de Crăciun și a avut un real succes pentru ei multă vreme după aceea.

“La cornet. Cu ciocolată, biscuiți și bezele!”

Aida îi întinse combinația aleasă și, după câteva clipe, puștiul mimă cum o savurează satisfăcut.

“Și tu, mami, ce vrei să comanzi?”

O versiune a mea i-a zâmbit și i-a răspuns. O altă parte din mine era însă cu gândul altundeva și se lupta cu o realitate pe care încă nu știa cum să o accepte. Nu trecuseră decât trei zile de la ecografia care mi-a dat totul peste cap și mi-a schimbat orice reper. Încercam să păstrez aparența normalității, dar aveam senzația că fac echilibristică pe o sârmă și în orice secundă urmează să mă prăbușesc.

Nu puteam să vorbesc despre asta. Orice subiect delicat, cu profunzime și implicații emoționale, mi se oprea în gât înainte să scot vreun sunet, și întotdeauna am preferat să mă retrag în cel mai îndepărtat colț, să-mi închid petalele ca o floare care se strânge la loc pe timp de noapte. Multă vreme doar Cristi a știut despre drama asta a cancerului, pentru că aveam nevoie să păstrez iluzia normalității în jurul meu, să îngheț lucrurile pe loc până când aveam să rezolv tot ce era de rezolvat.

Așa că am mers la Cluj conform planului, dar am demarat și pașii următori pentru a investiga problema cu nodulul. Întâi sunasem la Regina Maria să mă interesez de clinica sânului, iar de acolo am fost îndrumată să mă programez la chirurgie pentru o discuție. Dar întainte de toate, aveam nevoie să fac un RMN. Momentul era cum nu se poate mai prost, în prag de sărbători și cu zile libere în viitorul apropiat, dar am reușit totuși să găsesc un loc la o clinică de imagistică din Cluj.

Am luat în mână cornetul de înghețată de jucărie, cu o cupă galbenă și o căpșună de lemn în vârf. Avea un gust dureros, plin de vină și regrete, cu topping de lacrimi nevărsate, cu aromă de jocuri pe care nu credeam că le voi mai juca alături de copii mei. Ultimele zile, ore, minute fuseseră înecate în astfel de viziuni: ultimul joc de cărți, ultima excursie, ultima iarnă… ultima dată când văd brazii de la marginea drumului. Și de câte ori aveau să mă mai privească ochii mari ai Aidei? De câte ori să-l mai strâng în brațe pe Andrei?

Știam în sinea mea că nu o să mor prea curând, dar nu puteam opri șirul gândurilor fataliste. Totul în jur avea un termen de expirare, iar eu de-abia atunci devenisem conștientă de asta. Iar în zilele acelea mă îndoiam profund că lucrurile ar putea reveni vreodată la normal, pentru că incertitudinea a fost cel mai greu factor pentru mine. Tot ce știam despre cancer gravita în jurul dramelor din filme sau din cărți, avem numai exemple tragice în minte, pe când poveștile de supraviețuire îmi păreau doar anecdote fără fundament.

Nici măcar nu mi se confirmase diagnosticul, deci ce puteam să fac în acel moment? Doar să aștept să treacă un timp pe care oricum nu-l mai aveam. Doar să mă țin cu unghiile de un prezent incert și să evit alunecarea pe spirala disperării.

Am jucat cărți cu toții, apoi am culcat copiii. Afară ningea, iar în curtea pensiunii zăpada se așternuse într-un strat generos. Undeva, pe drumul de la București spre Cluj, se aflau niște brazi cu ramuri încărcate de nea pe lângă care trecusem la venire și de la care mi-am luat rămas bun în sinea mea. Atunci nu mi-am dat seama, dar ei, brazii, nu au fost de aceeași părere. Știau mai bine decât mine că întotdeauna există speranță, că oricât de negru ar fi întunericul, soarele tot răsare până la urmă. Și asta aveam să aflu în curând, foarte curând, exact atunci când ziua învinge noaptea.