1. Timpul s-a oprit în loc

În casă miroase a lumânări parfumate, a portocale și a voie bună, dar mai ales a familiar. Pisica mă privește întrebătoare, sau poate că doar vrea să mă mut de pe canapea, iar eu îi zâmbesc și mă întorc la taburile mele deschise pe ecranul laptopului, pline cu tot ce mă pregătesc să aștern aici.

Nu a fost mereu așa.

Ultimii ani mi-au adus suișuri și coborâșuri mai abrupte decât buclele celor mai spectaculoase rollercoastere în care m-am delectat, dar nu despre pasiunea mea pentru senzații tari vreau să vă povestesc acum. Știu, este un subiect dificil, chiar tabu pentru multă lume, este monstrul ascuns sub pat care pândește tăcut, este răufăcătorul care lovește cel mai crunt în poveștile dramatice, seceră fără milă personaje aflate în floarea vârstei, separă îndrăgostiți, mame de copii lor, mereu abrupt și nedrept. Este sămânța din care se ivește inevitabil întrebarea De ce eu?

Sau cel puțin asta am crezut despre cancer până acum nouă ani.

Acum nu mai contează de ce eu, nu mai contează nici măcar de ce. Contează însă cum. Nici măcar la întrebarea când nu am un răspuns exact și nici nu cred că ar fi relevant, pentru că tot ce știu legat de asta, este momentul în care am descoperit nodulul.

Luna septembrie 2016 a fost o lună ploioasă, sau cel puțin așa mi-o amintesc eu. Asta nu are o conotație negativă, pentru că îmi place ploaia, îmi plac și ceața, si zăpada, și soarele, vântul, norii, bruma… pe scurt îmi place diversitatea naturii în întregimea ei. Totuși, elementul apă a adus cu el o serie de întâmplări care mi-au dat viața peste cap.

Făceam duș. Apa caldă curgea peste mine și bulele mici de săpun care îmi alunecau pe piele miroseau suav. Aveam sânii inegali de când îl alăptasem pe Andrei, iar asta se terminase cu câteva luni în urmă deja. Stângul a fost singurul care s-a conformat și a produs ceva hrană, căci dreptul a preferat să rămână mic, neschimbat, rebel. Am crezut că acesta din urmă este defect, că stângul și-a făcut treaba conștiincios, pe când celălalt s-a comportat ca și când nu era la curent că mai avem un copil. Cum era posibil ca două părți din mine să fie atât de diferite una de alta precum noaptea de zi? 

Întrebarea aceasta, deși mă frământase multă vreme, nu mai prezenta atât de multă importanță în ultima vreme. Viitorul venea peste mine într-un ritm amețitor, dar aducea numai lucruri bune. Doi copii minunați, un soț de vis, serviciul flexibil și totodată provocator așa cum mi-l doream să fie, vacanțe oriunde pofteam. Era bine, era prosperitate și voie bună și încredere că pot să navighez prin viață. Aveam mulți prieteni aproape, credeam că știu în sfârșit ce vreau și că este posibil. După câțiva ani de credite și frustrări, de nesiguranță și îndoieli, lucrurile începeau să prindă contur.

Dar degetele mele au mai descoperit ceva ce prindea contur pe sub piele. În seara aceea de septembrie ploios, sub apa caldă a dușului, am remarcat o formă neregulată și tare, ca un sâmbure de cireașă, pe partea superioară a sânului stâng. Da, acea parte din mine care a făcut imposibilul posibil și am reușit să alăptez al doilea copil deși pentru primul nu a curs nici măcar un strop.

Timpul s-a oprit în loc. Era doar un vis urât și urma să mă trezesc în orice moment, să mă scutur de un fior rece și să-mi văd mai departe de viața mea haotică dar colorată. Problemele reale erau ce gustări sănătoase să le mai pregătesc copiilor, musai cu ingrediente organice crescute sub razele blânde ale soarelui. Mai puțină carne sau lactate, mai multe vegetale, dar grijă la carbohidrați. Nu cacao, da carob. Nu zahăr, da fructe și un strop de miere. Nu semipreparate, da mâncăruri gătite în casă. Nu așa, ci așa. Atenție la kilograme, trebuia să merg mai des la sală. Fusesem recent într-o delegație la Paris și mâncasem brânzeturi… delicate, deși încercam să devin vegetariană. Și sfeclă roșie, trebuia să consum mai multă sfeclă roșie.

Toate astea pulsau undeva în fundal și se disipau ca fumul în vânt pe măsură ce realizam că nu mă voi trezi pentru că nu visez. Forma neregulată de pe sân se încăpățâna să rămână acolo, era mai reală cu fiecare secundă care se scurgea. Nu e nimic, mi-am spus. Mâine merg la un control și o să aflu că mi-am făcut griji degeaba.

Am ieșit repede din duș, m-am șters și m-am dus în dormitor.

“Am un nodul la sân,” i-am spus lui Cristi decum am intrat. Mai aveam și un nod în gât care îmi îngreuna cuvintele pe care aș fi vrut să le înghit înapoi. A urmat un dialog confuz despre ce înseamnă asta, despre scenarii inutile și despre hai să nu ne mai gândim acum, mâine vom afla mai multe.

M-am programat online la primul loc disponibil pentru ecografie, care urma să fie chiar ziua următoare. Doar câteva ore mă mai despărțeau de momentul în care voi primi un răspuns edificator, după care puteam să dau complet uitării acest incident tulburător. Mai pățisem de multe ori astfel de spaime care s-au dovedit a fi nimicuri. Probabil era ceva fiziologic, un canal înfundat, sau o depunere de grăsime așa cum aveam în dreptul cotului. Un mic conglomerat inofensiv, despre asta era vorba. Nu aveam de ce să mă tem, trebuia doar să dorm liniștită.